Pentru că asociez primăvara cu începuturi, renașteri și trezeli (cam ca toată lumea), am decis să mă bucur, în weekend, de prezența Andreei Dumuța, pentru a mă molipsi de motivație. Este ilustratoare liberă profesionistă și are lucrări de-a dreptul hipnotizante. Am invitat-o la o bârfă cu lămâie și mentă pentru a toarce fusul și a asculta o poveste simplă, dar plină de culoare și insistență.
Un ,,Hai că încerc și eu să desenez" a reprezentat pentru Andreea Dumuța un început și un impuls de a intra în lumea ilustrației. Astăzi, după colaborări cu cele mai importante edituri americane, inclusiv New York Times, Andreea și-a făcut loc în industria imaginii, după ce a trecut printr-un liceu cu profil real și o facultate de artă unde îndrumarea a fost mai degrabă absentă.
A venit din Gottlob (comună din județul Timiș) la Timișoara având un traiect clar: liceu cu profil real după care studierea în cadrul Politehnicii Timișoara. Doar că socoteală de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Orașul nu i s-a părut departe, ci mai degrabă mare pentru ai săi 14 ani când s-a mutat aici: ,,Eram un copil și m-am trezit cu responsabilități". Să fi aterizat în lumea artelor, tocmai datorită mediului competitiv dintre olimpicii la matematica din clasa ei? Se poate. Să o fi încurajat profesorii prea ocupați de performanțe și note? De ce nu. Parcursul Andreei nu este unul clasic, acela în care din copilărie desenezi ești văzut, apreciat și încurajat în această direcție. A descoperit singură, a insistat și a muncit pentru a-și îndeplini visul.
M-am regăsit și eu în chinuitoarele amintiri despre cifre și momentele de neîncredere când nu mai primești note de 10 și simți gustul amar al nevalidării. Cât despre învățământul superior, Andreea l-a resimțit mai degrabă ca pe un exercițiu, o parte practică fără prea mult ajutor sau activități concrete în domeniu:
,,În primul rând, cel puțin când eram eu studentă, profesorii erau foarte blocați în trecut, nu urmăreau social media, nu știau ce se dorea în domeniu. Cel mult, te pregăteau pentru circuitul ăsta de muzee, expoziții, artă abstractă, modernă, după un model sovietic, ce au făcut și ei în școală. Eu nu am fost adepta genului respectiv, eu am crescut pe internet."
Cei trei ani, care ar fi trebuit să ofere sprijin și o coordonare clară a procesului educațional, s-au transformat mai degrabă într-o perioadă de introspecție și descoperire a propriei individualități. Pare a fi un fel de muncă a artistului cu sine însuși, concept introdus de regizorul Konstantin Stanislavski pentru teatru (Munca actorului cu sine însuși), doar că aici nu pare să-și aibă locul. Andreea ne spune despre experiența sa:
,,Zero interes din partea profesorilor, la modul că veneau la începutul săptămânii, îți spuneau ce ai de făcut. Și dacă aveai noroc la sfârșitul zilei, peste 4-5 ore veneau să vadă ce ai făcut și îți făceau o critică sau două - și cam atât. În trei ani de zile, eu nu am văzut nici un profesor desenând în fața mea."
Și după facultate, încotro?
Termini o facultate și apoi? „Te duci să lucrezi la mall, nu?" De multe ori lucrurile chiar așa stau. E dificil să-ți faci loc de unul singur; ești privit fie ca un nepriceput fără experiență, fie ca un rival. Cu toate astea, o iei ușor și te focusezi pe forțele proprii. Așa încep cam toate poveștile marilor artiști. După cum spune și Andreea: „Nu poți da vina pe familie, nu poți da vina pe facultate, eu mi-am ales asta, trebuie să fac cumva să reușesc."
Ea și-a încheiat studiile cu un an înaintea pandemiei – an în care a tatonat terenul, stilurile și direcția pe care dorea să o urmeze, ca mai apoi să se lanseze în social media. Spațiul virtual, care în perioada pandemiei a devenit casă și masă pentru mulți artiști. A fost locul unde Andreea și-a adaptat discursul artistic adăugând subtitrări în engleză, pentru a sparge granițele și a ajunge la un public cât mai variat. Strategia a dat roade imediat, deoarece piața internațională avea să-i aducă oportunități pe care cea românească nu le oferea. De ce? După cum explică ea însăși: „Cu oamenii obișnuiți și cu românii e foarte greu să lucrezi. Sunt pretenții foarte mari pentru bani puțini, nu țin neapărat de stil și de ceea ce faci tu."
THE BIG FIVE
În România s-a remarcat în 2019, odată cu o serii de ilustrații despre oamenii politici naționali. Ulterior, a ajuns să colaboreze cu New York Times și cu alte publicații și firme americane. Un alt proiect relevant din începuturile Andreei a fost „Povestirile Timișoarei", despre care ne spune că „a fost destul de greu, fiind la început și neavând experiență." Deși liniile drepte și clădirile nu fac parte din stilul ei specific, a realizat un poster cel puțin atrăgător și cool. Aici se află cheia evoluției: „înveți din fiecare colaborare", precizează Andreea.
Tocmai în acest proces continuu de explorare și învățare, Andreea și-a cristalizat un stil clar definit: ochiul ca simbol recurent, elemente gotice împletite cu influențe pop, culori candy combinate cu accente horror. Ei, și acum ce imagine ți s-a conturat în minte? După toate aceste colaborări diverse, Andreea afirmă că zona ei preferată, spațiul în care simte că se regăsește cu adevărat, îl reprezintă publicațiile. Anul acesta a ajuns să-i aibă în portofoliu pe cei „Big Five" ai editurilor internaționale: Penguin/Random House, Hachette Book Group, Harper Collins, Simon and Schuster și Macmillan.
Succesul online – între necesitate și capcană
Mai sorbim o gură de cafea/limonadă. Oamenii din cafenea vin și pleacă, ceștile se spală, muzica se zbate să acopere vocile din fundal. Inevitabil, ajungem să povestim despre nebunia asta creată de internet. Prin nebunie mă refer la dimensiunea social media, care pentru mulți reprezintă însăși viața. Suntem în primul deceniu în care am învățat noi, ca societate, că majoritatea planurilor se contopesc într-un singur punct central: social media. Cum separăm viața privată de activitatea profesională? Suntem în secolul performanțelor, iar viața privată a ajuns deseori un lux ce stă într-un colț, în timp ce noi alergăm preocupați după carieră. Atunci când cele două dimensiuni se suprapun în social media, echilibrul devine absolut necesar, altfel riscăm să ne mutăm întreaga existență în virtual. Abordarea Andreei, în social media, este de a-și face lucrările să răsune, nu numele ei:
„Am observat că, cei care vorbesc în fața camerei și prezintă ceea ce fac au mai mult succes și câștigă mai mulți bani. Oamenii își doresc să aibă o relație cu tine – nu una reală, ci una unilaterală, în care te consideră prieten doar pentru a-ți cumpăra marfa. Dar eu am ales să nu fac asta. Nu sunt obișnuită să mă pun în fața telefonului și să vorbesc."
Poate are de pierdut din cauza asta, însă lucrările sale reprezintă cartea de vizită a Andreei și nu promovarea. Neobișnuit, dar nu bizar, ba chiar de înțeles este faptul că diferența de abonați de pe contul de lucru și ,,abonații" din viața reală este una destul de mare. Dacă, în total pe social media depășește 300 de mii de urmăritori, în viața reală: ,,mă știu cu o mână de oameni."
Lumea în care trăim și lumea pe care o putem schimba
Andreea spune că se simte privilegiată de perioada care s-a născut: ,,Mi se pare că generațiile noastre au luat ultima barcă"; asta comparativ cu ultimii doi ani care au fost de-a dreptul hilari. Probleme au fost și vor fi întotdeauna în ce înseamnă gestionarea unei societăți din punct de vedere politic, economic și civic. Am comparat perspectiva optimistă din 2018 – un viitor plin de speranță, curcubeie și pace – cu realitatea din 2025: război la graniță, conflict între palestinieni și Israel, un război economic care are șanse să se transforme într-o criză mondială și inteligența artificială care puțin câte puțin își face loc în viețile noastre. Dar revenind la oile noastre: în contextul dezvoltării AI-ului, merită aore să muncești într-un astfel de domeniu, când inteligența artificială învață să facă din ce în ce mai multe? Poate un generator de conținut să țină locul creativității umane? Andreea, spune: ,,AI-ul ăsta nu o să înlocuiască artiștii. El este ceva derivativ, amestecă într-o ciorbă deja ce s-a făcut, nu e inovator sau să gândească de sine stătător." Răspuns care ne liniștește puțin și ne face să ne atingem vârfurile degetelor de umeri, într-un scuturat ușor.
S-au golit băuturile comandate și am lăsat ceștile cu o lovitură ușoară pe masă, ca un oftat necontrolat și neputincios. Cum se întâmplă de fiecare dată când vorbești cu cineva despre marile probleme ale lumii, totdeauna se ajunge la cât de neputincioși suntem noi oamenii furnici. De aceea, în final, am decis să povestim cu Andreea despre cum putem schimba noi neregulile din jurul nostru. Mentalitatea românească e greu de schimbat (dar nu imposibil), mai ales în privința tinerilor, care adesea nu sunt luați în serios doar pentru că nu au patru diplome în portofoliu. Încă planează în jurul lor ecoul vorbelor generației X cum că noile generații nu muncesc, sunt leneși, etc. Dar ce putem schimba sau mai bine zis lucra, ar fi sistemul educațional, fie el gimnazial, liceal sau superior – scârțâie tare de tot. Avem ca model parcursul Andreei, ne demonstrează că se poate trece peste lipsurile și neajutorul oferit de sistem, dar atunci care îi este rolul acestuia? Andreea Dumuță și-ar dori să creeze o punte între ea și generațiile viitoare, să-i îndrume în activitățile din care e compus acest domeniu al ilustrației.
,,Aveam visuri din astea să mă implic să ajut tinerii, să iasă din restricțiile universitare. Pentru că din punctul meu de vedere facultatea te pregătește pentru eșec. Dacă aș face ceva, asta aș face. I-aș ajuta pe ei, nu să mă fac profesoară, dar să-i îndrum. Însă nu cunosc asemenea oameni cu care să lucrăm la asta, poate aici a fost greșeala mea că nu mi-am făcut destule conexiuni în domeniu aici în România", spune Andreea.
La urma urmei, asta contează cel mai mult — ca artiștii, fie ei la început de drum sau consacrați, să simtă că sunt sprijiniți și încurajați să creeze liber. Pentru că, într-o lume care ne cere constant să alergăm, care este cea mai frumoasă pauză dacă nu creativitatea? Și poate că, într-un final, tocmai acest «dor» de a crea, de a fi liber